Adevăratul EU

Esenţa omului este ceea ce este el. Personalitatea omului este "ceea ce nu este el". "Ceea ce nu este el" înseamnă, ceea ce este venit din afară, ceea ce a învăţat, sau ceea ce reflectă toate urmele impresiilor exterioare lăsate în memorie şi în senzatii, toate cuvintele şi toate mişcările care i-au fost inoculate, toate aceste sentimente create prin imitaţie, toate acestea "care nu sunt el", toate alcatuiesc personalitatea.

Din punct de vedere al psihologiei obişnuite, diviziunea omului în personalitate şi esenţă este dificil de înţeles. Ar fi mai exact spus că psihologia ignoră această diviziune în totalitate. Un copil mic nu are încă personalitate. El este ceea ce este în realitate. El este esenţa. Dorinţele, gesturile sale, ceea ce îi place, ceea ce nu îi place, exprimă exact ceea ce simte.

Dar imediat ce intervine ceea ce numim "educaţie", personalitatea începe să se dezvolte. Personalitatea se formează în parte prin acţiunea influenţelor intenţionate, adică educaţia şi în parte prin imitarea involuntară a adulţilor de către copilul însuşi. În formarea personalităţii, un mare rol este jucat de asemenea de "rezistenţa" copilului în faţa anturajului său şi de eforturile sale de a disimula ceea ce este în "el", ceea ce este "real".

Esenţa este adevărul în om: personalitatea este minciuna. Dar pe masură ce creşte personalitatea, esenţa se manifestă din ce în ce mai rar, din ce în ce mai slab. Uneori esenţa chiar încetează să se mai manifeste la o vârstă foarte mică şi fiinţa încetează să mai crească spiritual. Se întamplă deseori ca manifestarea esenţei unui om adult, chiar a unui intelectual sau, în sensul curent al cuvântului, a unui om cultivat, să se fi oprit la vârsta de 6 sau 7 ani. Aceasta înseamnă că nimic din ceea ce vedem în acest om nu este el în realitate. Ceea ce este el, ceea ce îi este propriu, adică esenţa sa, nu se manifestă în mod obişnuit decât în instinctele sale şi în emoţiile sale cele mai simple. În anumite cazuri, totuşi, esenţa se poate manifesta în paralel cu personalitatea. Asemenea cazuri reprezintă excepţii foarte rare, mai ales în condiţiile de viaţă ale oamenilor "cultivaţi". Instinctul are mai multe şanse să se manifeste în oamenii care trăiesc în contact direct cu natura, în condiţii dificile, unde trebuie să lupte mereu pentru a depăşi pericole.

Dar ca regulă generală personalitatea unor asemenea oameni este foarte putin dezvoltată. Ei au mult din "ceea ce este mult în ei", dar de "ceea ce nu este" în ei sunt aproape deposedaţi; altfel spus le lipseşte cultura. Cultura creează personalitatea; şi personalitatea creează civilizaţia. Noi nu ne dăm seama că întreaga noastră viaţă, tot ceea ce noi numim civilizaţie, ştiinţă, politică, artă, filozofie, sunt creaţii ale personalităţii, adică a tot ceea ce "nu îi aparţine" de fapt omului.

Fragmente dintr-o învăţătură necunoscută, pag. 144, Editura RAM, 1997