Esenţa omului este ceea ce este el. Personalitatea omului este
"ceea ce nu este el". "Ceea ce nu este el" înseamnă,
ceea ce este venit din afară, ceea ce a învăţat,
sau ceea ce reflectă toate urmele impresiilor exterioare
lăsate în memorie şi în senzatii, toate
cuvintele şi toate mişcările care i-au fost inoculate,
toate aceste sentimente create prin imitaţie, toate acestea
"care nu sunt el", toate alcatuiesc personalitatea.
Din punct de vedere al psihologiei obişnuite, diviziunea
omului în personalitate şi esenţă este dificil
de înţeles. Ar fi mai exact spus că psihologia
ignoră această diviziune în totalitate. Un copil mic
nu are încă personalitate. El este ceea ce este în
realitate. El este esenţa. Dorinţele, gesturile sale,
ceea ce îi place, ceea ce nu îi place, exprimă
exact ceea ce simte.
Dar imediat ce intervine ceea ce numim "educaţie", personalitatea
începe să se dezvolte. Personalitatea se formează
în parte prin acţiunea influenţelor intenţionate,
adică educaţia şi în parte prin imitarea
involuntară a adulţilor de către copilul
însuşi. În formarea personalităţii,
un mare rol este jucat de asemenea de "rezistenţa" copilului
în faţa anturajului său şi de eforturile sale
de a disimula ceea ce este în "el", ceea ce este "real".
Esenţa este adevărul în om: personalitatea este
minciuna. Dar pe masură ce creşte personalitatea, esenţa
se manifestă din ce în ce mai rar, din ce în ce mai
slab. Uneori esenţa chiar încetează să se mai
manifeste la o vârstă foarte mică şi fiinţa
încetează să mai crească spiritual. Se
întamplă deseori ca manifestarea esenţei unui om
adult, chiar a unui intelectual sau, în sensul curent al
cuvântului, a unui om cultivat, să se fi oprit la
vârsta de 6 sau 7 ani. Aceasta înseamnă că
nimic din ceea ce vedem în acest om nu este el în
realitate. Ceea ce este el, ceea ce îi este propriu,
adică esenţa sa, nu se manifestă în mod
obişnuit decât în instinctele sale şi în
emoţiile sale cele mai simple. În anumite cazuri,
totuşi, esenţa se poate manifesta în paralel cu
personalitatea. Asemenea cazuri reprezintă excepţii
foarte rare, mai ales în condiţiile de viaţă
ale oamenilor "cultivaţi". Instinctul are mai multe şanse
să se manifeste în oamenii care trăiesc în
contact direct cu natura, în condiţii dificile, unde
trebuie să lupte mereu pentru a depăşi pericole.
Dar ca regulă generală personalitatea unor asemenea oameni
este foarte putin dezvoltată. Ei au mult din "ceea ce este
mult în ei", dar de "ceea ce nu este" în ei sunt
aproape deposedaţi; altfel spus le lipseşte cultura.
Cultura creează personalitatea; şi personalitatea creează
civilizaţia. Noi nu ne dăm seama că întreaga
noastră viaţă, tot ceea ce noi numim civilizaţie,
ştiinţă, politică, artă, filozofie, sunt
creaţii ale personalităţii, adică a tot ceea
ce "nu îi aparţine" de fapt omului.
Fragmente dintr-o învăţătură necunoscută,
pag. 144, Editura RAM, 1997