Cunoaşterea este sensul vieţii. Dovada cea mai concludentă este, după părerea mea, creierul uman. Chiar şi ştiinţa actuală - medicina - este de acord că omul foloseşte doar 5-10 % din capacitatea sa craniană. De ce atunci, avem în plus, această cantitate de creier? Oare nu cumva, ea a fost folosită odată, în trecut iar, pe măsura trecerii anilor s-a atrofiat?
Indiferent de teoria care stă la baza vieţii pe Terra, creaţionistă sau evoluţionistă, această cantitate de creier, care practic nu are rol funcţional, pune nişte semne de întrebare.
Dacă am considera că omul a fost creat de o forţă supranaturală, de ce acestă forţă "l-ar fi dotat" pe om cu o cantitate de creier mult mai mare decât nevoile sale? Oare nu cumva, la începuturile sale, omul utiliza şi această cantitate de creier? De ce să fi creat această forţă "o fiinţă puternică" şi, mai apoi, să o lase să trăiască "sub capacităţile ei"?
Un alt argument al acestei idei - cunoaşterea ca sens al vieţii - îl putem considera tendinţa copiilor de a fi curioşi despre tot ceea ce este în jurul lor. Toată lumea ştie cât de "incomode" sunt întrebările copiilor mici: "De ce plouă? De ce bate vântul? De ce soarele este galben?, etc..."
Copiii urmează o cunoaştere instinctivă, naturală, sau altfel spus curiozitatea lor nu este o urmare a educaţiei. Ba chiar dimpotrivă, societatea şi chiar fiecare părinte în parte, încearcă "să scape" de astfel de întrebări insistente, pe diferite căi. Şi astfel, nevoia instinctivă de cunoaştere este practic "omorâtă" din fragedă copilărie.
"Dorinţa de a învaţa nu înseamnă ambiţie,
mi-a spus el.Destinul nostru omenesc este să dorim să
învaţăm, dar să cauţi iarba diavolului
înseamnă să ceri puterea, şi asta
înseamnă ambiţie, fiindcă nu ceri să ştii."
Carlos Castaneda: "Învăţăturile lui don Juan", pag. 157
"... pentru a găsi un sens în cuvintele: A rămâne neştiutor înseamnă a păcătui împotriva vocaţiei hotărâtă de divinitate". Steiner