Viaţa: Deci??? Te-ai hotărât?

Un oarecare: Da! Sunt foarte hotărât. Nu-mi place să trăiesc. Te părăsesc. Vreau libertatea, pe care doar lipsa corpului fizic mi-o poate da.

V: Mai gândeşte-te odată. Eşti tânăr, “ai o viaţă în faţă”.

U: Şi ce fac cu “viaţa”? Pentru ce să mai trăiesc? Nu mai am dorinţe. Am ajuns la “formula maximă de echilibru”, cum spuneai tu, odată. Deci? Ce rost, …… ce sens…., mai are această existenţă pentru mine?

V: Să mă ajuţi pe mine. Să mă ajuţi să-i învăţăm şi pe alţi oamenii să ajungă la “formula maximă de echilibru”.

U: Şi de ce aş face acest lucru? De ce i-aş ajuta pe alţii? Ai văzut că am încercat cu unii? Şi ce a ieşit?….. Hmmmm!!!! Le-am întins o “mână de ajutor”. Ai văzut ce “au făcut” în gestul meu? Crezi că merită?

V: Da!!!! Merită!! ăsta este sensul existenţei mele. ăsta este sensul vieţii. Să-i facă pe oameni să ajungă la “formula maximă de echilibru”.

U: De acord. ăsta este sensul existenţei tale. Asta este “raţiunea ta de a fi”. Să-i înveţi pe oameni să ajungă la formula lor maximă de echilibru. Dar “raţiunea mea de a fi”, care este? “Raţiunea mea de a fi” este să ajung la formula mea maximă de echilibru. Am ajuns. Gata cu “raţiunea mea de a fi”…… Vreau să te părăsesc.

V: Stai puţin. Ai ajuns unde ai ajuns, datorită mie. Eu te-am învăţat cum să ajungi aici, la formula ta maximă de echilibru. Ajută-mă şi tu pe mine. Ajută-mă să-i învăţăm şi pe alţii să ajungă aici. Eu “le vorbesc” oamenilor prin gânduri, ei nu vor să mă asculte. Ei nu dau importanţă gândurilor. Ei se leagă de cuvinte. Eu nu pot sa dau oamenilor cuvinte, dar tu poţi “să vorbeşti oamenilor” în cuvinte. Tradu-mi gândurile în cuvinte!

U: Şi de ce aş face acest lucru. Ce aş câştiga?

V: Nu câştigi nimic. Mă ajuţi pe mine.

U: Cam…. firavă motivaţia. Nu m-ai convins.

V: Nu ai pic de altruism în tine.

U: Nu este vorba de asta. Dar ce îmi oferi? Mă baţi la cap să mai trăiesc încă 20-30 de ani…. Să mai suport încă 20-30 de ani aceasta existenţă, această fugă continuă după bani, după valori materiale. M-am saturat să-i tot aud pe cei care mă înconjoară: Bani, bani, bani…. şi iar bani. De parca i-ar lua cu ei… pe celelalte tărâmuri. De ce aş mai suporta eu, aceşti 20-30 de ani?

V: Să mă ajuţi pe mine. Nu ai spus tu, că suntem prieteni?

U: Aha, care va să zică aşa înţelegi tu prietenia? Din interes. Să mai suport eu, 30 de ani de viaţă ca să te ajut pe tine. Şi încă pe gratis.

V: Eşti parşiv!

U: Tu m-ai învăţat să fiu aşa. “Cei şapte ani de acasă” m-au învăţat să fiu altfel. Tu eşti de vină.

V: Hmmmm! Ai mai câştigat un punct.

U: Daca aş mai avea oarece orgoliu în mine, ţi-aş râde în nas şi ţi-aş spune că elevul şi-a depăşit profesorul. În discuţia asta am câştigat multe puncte, tu nici unul.

V: Eu te-am învăţat “să joci aşa”.

U: Nu ai făcut decât să-ţi pui în valoare “raţiunea ta de a fi”. Chiar ai putea să-mi mulţumeşti. Am fost unul dintre cei care te-au ascultat, şi astfel ţi-am adus o mulţumire. Nu poţi să zici ca nu ai fost mulţumită când ai văzut că te-am ascultat şi nu m-am adaptat sistemului de valori din jurul meu, să fug şi eu după bani. Recunoşti că te-ai bucurat când ai văzut că ai reuşit să-l faci pe un om să-şi îndrepte atenţia spre “a trăi” şi să părăsească conceptul de “a agonisi”?

V: Da! Ai dreptate. Nu există bucurie mai mare pentru mine, ca atunci când văd un om ca mă ascultă şi abandonează “fuga nebună după a avea” şi caută să se cunoască, să se auto depăşească…. practic, să trăiască. A aduna valori materiale nu înseamnă “a trăi”. A trăi înseamnă a aduna “experienţă de viaţă”, înţelepciune.

U: Ce faci, aceste lucruri sunt clare pentru mine. “Cântă la alta masă”. Cunosc poezia asta. :-)

V: Offfff, încăpăţânat mai eşti.

U: Dar ţi se pare corect? Tu-mi ceri încă 20-30 de ani de existenţă fadă doar pentru a încerca să lămurim nişte ….. gonaci după bani, să încerce să trăiască, nu numai să supravieţuiască. Eşti convinsă că după 30 de ani, desprindem măcar un om din această fugă nebună?

V: …. Încă un punct pentru tine.

U: Uite vezi, ce rost mai are discuţia noastră? Eu câştig. Aşa că fă bine şi te dă la o parte şi las-o pe sora ta, moartea, să-şi îndeplinească şi ea “raţiunea ei de a fi”.

V: Las-o pe soră-mea. Ai tot timpul “să te duci le ea”. Nu-ti cer decât 20-30 de ani. Cât contează asta în faţa “nemuririi infinitului”? O nimica toată. Gândeşte-te! Eu te-am ajutat “să guşti” din această nemurire, nu crezi că merit 30 de ani din existenţa ta? Oricum, până la urmă tot în infinitate te duci?

U: …… ai câştigat! Rămân!

13 spre 14 decembrie 2003