Orice persoană care îşi pune nişte probleme existenţiale şi implicit de dezvoltare personală, se gândeşte şi la asigurarea unui confort. În zilele noastre, sec. XXI, marea majoritate a oamenilor asimilează noţiunea de confort cu un “confort exterior” – lucruri materiale. Puţini sunt cei care urmăresc şi îşi pun problema unui “confort psihic”.
Confortul psihic l-am putea defini ca suma stărilor interioare care ne însoţesc pe parcursul zilei, sau mai bine zis, în stare de veghe. Atunci când dormim nu mai suntem conştienţi de stările psihice şi nu ne putem pune problema unui confort psihic.
Nu vreau să enumăr aici multitudinea de stări psihice prin care poate trece o persoană de-a lungul unei zile, vreau doar să luăm in discuţie “sentimentul singurătăţii”. L-am numit sentiment deoarece este mult mai mult decât o stare de moment. El nu dispare nici dacă fiinţa umană este acaparată de emoţii pozitive sau stări de bine. De asemeni, acest sentiment, nu are nici o dependenţă de conjunctura de moment. Putem să ne aflăm în mijlocul unei petreceri sau împreună cu familia şi acest sentiment să nu dispară.
Dar, să vedem mai întâi, care este cauza acestui sentiment.
Nu este aici locul să facem o dezbatere despre “esenţa” vieţii, dacă există sau nu suflet, sau spirit – sau ce se întâmplă cu acesta după ce corpul fizic moare. Definim doar un termen: “forţa motrice a vieţii”, care semnifică acel ceva din fiinţa umană care ne face să gândim, să mâncăm, să fim trişti sau bucuroşi, etc…
Această entitate a fost denumită de religie suflet. Filozofiile orientale o numesc sine, atman sau supraeu. Dar nu denumirea are importanţă ci forma de manifestare. Ea transmite, în permanenţă, conştientului nostru, diferite stări sau mesaje – prin intermediul a ceea ce înţelepciunea populară românească defineşte ca fiind “înger veghetor” sau orientalii: voce interioară.
Termenul de voce interioară este, într-o oarecare măsură, mult mai potrivit. Supraeul foloseşte, pentru transmiterea mesajelor lui, diferite energii, pe care creierul uman le poate interpreta ca imagini vizuale sau energii auditive.
Încă de mici copii suntem învăţaţi ca atenţia noastră să se îndrepte spre anumite valori materiale, aproape în exclusivitate, exterioare fiinţei noastre. Nu suntem îndemnaţi să ne focalizăm pe stările interioare, pe simţămintele noastre. Dar aici este cheia confortului psihic, un confort care ne-ar permite (de exemplu), atunci când suntem maturi şi asaltaţi de probleme la serviciu, să ne concentrăm mult mai profund, fără a fi perturbaţi de stările interioare, asupra problemelor care trebuie rezolvate. Am munci astfel cu un randament mai ridicat.
Tot concentrându-ne pe valori exterioare, ne-acordând atenţie vocii interioare, ne îndepărtăm din ce în ce mai mult de adevăratul nostru eu, de esenţa noastră, de forţa motrice a fiinţei noastre.
Această îndepărtare a conştiinţei noastre de mesajele supraeului creează o mare ruptură între esenţa şi personalitatea noastră. Dar supraeul ne transmite mereu o atenţionare asupra acestei îndepărtări care se “traduce” în conştientul nostru ca fiind sentimentul singurătăţii.
Deci, mecanicist vorbind, am putea considera sentimentul singurătăţii ca fiind o măsură a îndepărtării noastre de supraeu.
Dar ce este de făcut în acest caz? Cum putem îndepărta acest sentiment? Un răspuns simplu la aceste întrebări ar fi: să ne ascultăm vocea interioară, comunicările esenţei noastre şi să ducem la îndeplinire ceea ce ea ne îndeamnă să facem.
Este foarte adevărat, îndemnurile vocii interioare, de cele mai multe ori, nu sunt identice cu ceea ce ne-a învăţat societatea că ar fi frumos să facem. Anumite îndemnuri ar putea fi considerate chiar ne-civilizate. Dar dacă vom sta bine să ne gândim, chiar dacă acestea contravin unui comportament - catalogat de mulţi ca fiind fără maniere – ele nu încalcă nici o regulă morală. şi poate acest aspect al vocii interioare este cel mai important: are o conduită morală, care uneori depăşeşte regulile comunităţii în care trăim.
Ascultând mesajele vocii interioare şi urmând aceste îndemnuri putem să ne exprimăm, într-un limbaj mai puţin academic, că “este bine să faci ceea ce ai chef să faci”.
Satisfacerea a ceea ce în conştiinţa noastră numim chefuri, sunt în realitate nişte nevoi interioare ale sufletului nostru şi acestea, duc gradat, la o apropiere a personalităţii (eu-lui conştient) noastre de adevărata noastră esenţă. Iar această apropiere se va manifesta în viaţa noastră de zi cu zi prin eliminarea sentimentului singurătăţii.