- Vrăjitorii nu se ajută unul pe altul, aşa cum l-ai ajutat tu pe Pablito, a continuat ea. Te-ai purtat ca un om de pe stradă. Nagualul ne-a învăţat pe toţi să fim luptători. El a spus că un luptător nu are compasiune faţă de nimeni. Pentru el, a avea compasiune înseamnă că doreşti ca cealaltă persoană să fie ca tine, să fie în poziţia ta şi îi dai o mână de ajutor doar pentru asta. Asta i-ai făcut tu lui Pablito. Cel mai greu lucru din lume pentru un luptător este să-i lase pe ceilalţi să fie cum vor. Când eram grasă, eram îngrijorată pentru că Lidia Şi Josephina nu mâncau destul. Mi-era frică că o să se îmbolnăvească Şi o să moară de foame. Am făcut tot posibilul de a le îngrăŞa Şi nu le doream decât binele. Impecabilitatea unui luptător constă în a-i lăsa pe oameni să fie cum vor Şi a-i susţine în ceea ce sunt. Asta înseamnă, bineînţeles, că ai încredere că Şi ei sunt luptători impecabili.

- Dar dacă nu sunt luptători impecabili? Am spus.

- Atunci este de datoria ta să fii tu impecabil Şi să nu spui un cuvânt, a replicat ea. Nagualul a spus că doar un vrăjitor care �vede� şi este fără formă îşi poate permite să ajute pe oricine. De aceea ne-a ajutat Şi ne-a făcut ceea ce suntem. Doar nu crezi că poţi merge pe stradă să alegi oamenii Şi să-i ajuţi, nu-i aŞa?

Don Juan mă pusese deja faţă în faţă cu dilema că nu-mi puteam ajuta semenii în nici un mod. De fapt, după el, orice efort de a ajuta din partea noastră era doar o acţiune arbitrară ghidată doar de propriul interes.

Într-o zi, când eram cu el în oraş, am cules un melc din mijlocul trotuarului şi l-am ascuns în siguranţă, sub niŞte viţă. Eram sigur că dacă l-aş fi lăsat în mijlocul trotuarului, mai devreme sau mai târziu, oamenii l-ar fi călcat în picioare. M-am gândit că, mutându-l într-un loc sigur, îl salvasem.

Don Juan a spus că presupunerea mea era necugetată, pentru că nu luasem în consideraţie două alternative. Una era că melcul s-ar fi putut să fugă de o moarte sigură produsă de otrava de pe viţă, iar cealaltă posibilitate era că melcul ar fi putut avea destulă putere personală ca să treacă trotuarul. Intervenind, nu salvasem melcul, ci îl făcusem să piardă ceva ce câştigase atât de greu.

Bineînţeles că am vrut să pun melcul la loc de unde-l luasem, dar el nu m-a lăsat. A spus că asta era soarta melcului, că se intersectase cu un idiot care îl făcuse să-Şi piardă avântul. Dacă îl lăsam acolo unde l-am pus, poate ar fi fost în stare să adune destulă putere pentru a merge oriunde va voi.

Al doilea cerc de putere, pag. 300, Editura RAO